Am dus la bun sfârșit tot ce mi-am dorit până la 21 de ani. Ce aș face altfel dacă ar trebui să o iau de la zero

am dus la bun sfârșit

Când am început facultatea, acum trei ani, căutam să studiez la specializare mult visată. După lungi discuții, nopți nedormite și îngrijorare legat de viitorul meu, am decis să dau la jurnalism. Nu doar că am aplicat, am și intrat la jurnalism, ba chiar la buget. Chiar când am completat hârtia de aplicare am fost întrebată dacă vreau să încep să fac și psihopedagogie. Mi s-a spus că atâta timp cât ești la buget statul îți asigură și cursul de psihopedagogie pe gratis. Atât mi-a lipsit. Am semnat hârtia pentru aplicare și pentru facultate, și cea pentru admitere la Departamentul de Pregătire a Personalului Didactic. Bineînțeles, am ieșit din secretariatul facultății ca un copil fericit și împlinit știind că am ales bine. Eram entuziasmată că în sfârșit scap de matematică, fizică și chimie. am dus la bun sfârșit

Niciodată nu am fost mai sigură de alegerile mele- simțeam până în măduva oaselor că am ales ce trebuie.

Până la urmă, întotdeauna ni s-a spus să alegem să profesăm în domeniul care ne pasionează. Sună foarte mișto. Să mă duc cu drag la lucru? Abia aștept. Să îmi aducă zilnic satisfacție că profesez într-un anumit domeniu? Oh, cred că doar în vise am mai simțit asta. Să mă dezvolt cu un minim de efort? Răspunsul e același pe care l-aș da în fiecare zi unei cafele bune: niciodată nu aș spune nu. Să pot să urc ușor treptele ierarhiei pentru că îmi place ceea ce fac? E evident răspunsul.

Și până la urmă, nu e nimic greșit în a-ți dori să faci ceea ce îți place. De mici copii ni se insuflă o oarecare cale pe care trebuie să o urmăm. În cazul fetelor, se vorbește foarte mult despre medicină și „pasiunea” pentru gătit. Hai să o dăm și pe aia dreaptă: nu e pasiune pentru toată lumea, e doar o obligație rămasă din timpuri străvechi. Evoluăm și totuși, nu evoluăm. Sau evoluăm pe jumătate, fie cum vreți voi.

Nimeni nu a venit să ne spună și faptul că nu contează că faci ceea ce îți place tot te poți confrunta cu burnout și oboseală de zile mari.

Cu cât ai mai multă grijă de tine și cu cât te mai mult de limitele sănătoase pe care ți le-ai impus și simți că sunt bune pentru tine, cu atât mai repede vei trece peste. Ce vreau aici să accentuez este faptul că indiferent cât de mult vei vrea să le faci pe toate, nu vei putea. Când o ușă ți se deschide, se închid altele și vice versa. Crezi tu că vei reuși să faci față la tot ce ți-ai propus cu brio. Chiar și dacă rămâi și ții cu dinții de țelurile tale, tot nu vei avea randament 100% peste tot. Vor fi zile în care vei veni mult prea obosit de la lucru ca să mai scrii și lucrarea de licență. Așa, ți se va decala totul și va mult mai rău pentru că până la deadline tu trebuie să termini lucrarea, no matter what.

Vor fi zile când vei sta treaz până noaptea la 1-2 ca să scrii proiectul de lecție la istorie și tot să nu fie pe măsură așteptărilor. Vor fi zile în care te vei enerva chiar și din cauza faptului că habar nu ai ce să faci. Vor fi momente, zile, poate chiar săptămâni în care abia vei mai găsi motivația necesară ca să începi o nouă zi. Este în regulă, este parte din procesul maturizării. Nimic nu se obține cu muncă puțină sau dormind toată ziua.

Întotdeauna este bine să ai un plan B în caz de eșec. Însă, nu e o rezolvare al eșecului să ai 70 de planuri de rezervă.

Știu, pare că oferă o stare de siguranță și că vei putea trece peste orice eșec așa. Însă, adevărul este că te poți pierde în toate acele planuri de rezervă. Așa am făcut și eu: am făcut diverse cursuri care aveau legătură cu web designul, apoi am ajuns la jurnalism, unde din nou am participat la mai multe cursuri de formare și perfecționare. Ca să îmi mulțumesc demonii, că tot avem fiecare dintre noi, am ajuns să fac și practică pedagogică în istorie. De ce nu? Nu am ce pierde. Asta până în momentul în care și-a făcut în capul meu cuibușor un mic nemernic numit dubii.

M-am afundat atât de mult în mocirla asta a domeniilor de activitate, a perfecțiunii, a dorinței de a învăța cât mai mult și de excela încât am ajuns să am dubii chiar și în ceea ce privește țelurile mele. Am pus sub semn de întrebare dacă sunt într-adevăr bună la ceea ce fac, deși aveam și am în continuare rezultate remarcabile. Am început să caut și mai multe alternative, domenii de activitate. Mă îndoiam în abilitățile și capacitățile mele de jurnalist. După un timp, am ajuns chiar să-mi doresc să renunț la meseria pentru care am învățat ani de zile și să mă reprofilez. Medicină, informatică, PR, marketing, toate îmi treceau prin minte. am dus la bun sfârșit

Dar la finalul zilei, este important să te simți implinit și să simți satisfacția muncii de zi cu zi pe care o faci.

Fă-ți un plan de rezervă, ca să poți pune capul liniștit pe pernă. Urmează-ți instinctul, că nu îl ai degeaba. Nu asculta întotdeauna ceea ce spun oamenii. Dorește-ți să te dezvolți, fă tot ce poți ca să înveți cât mai multe. Însă, nu uita să ai grijă te tine. Ieși la plimbare cât de des se poate. Notează-ți emoțiile în fiecare zi. Fă tot ce îți oferă o stare de bine. am dus la bun sfârșit


Citește mai multe articole despre teme sociale atunci te invităm să arunci un ochi la categoria societate.

Îți dorești să fii la curent cu activitatea noastră? Te invităm să ne urmărești și pe Facebook sau Instagram.

Am 22 de ani și duc o viață obișnuită, la fel care oricare dintre noi. Pentru a-mi câștiga banii de buzunar, lucrez la o redacție din Oradea. Sunt fost student Eramus, o formă de viață dependentă de cafea, de cărți și de muzică bună. Sunt editor fondator al Asociației Jurnalul Milenial, proiectul meu de suflet. Întotdeauna am să iubesc să scriu și să citesc, dar și să explorez lumea. Orice ar fi, mereu mă gândesc că nimic nu este imposibil.