Ce vrem noi, femeile?

ce vrem noi femeile

Isabele Allende este una dintre cele mai de succes scriitoare din America Latină, recunoscută pentru realismul magic pe care-l întâlnești adesea în operele ei. În cartea sa de nonficțiune Ce vrem noi, femeile?, ea nu a scris nici despre dragostea nerăbdătoare, nici despre viața lungă și nici despre ursitoarele bune. A scris totuși despre ce vor femeile cu adevărat. Nu se referă la bani, la case cochete, la sute de perechi de pantofi cu toc, la bărbați pompați la sală, la bijuterii sau haine de designer. Nu se referă nici la flori și ciocolată, nici la partide de sex pasionale, nici la penisuri perfecte.

Autoarea, care a ajuns la o vârstă respectabilă, ne povesteșe ce a trăit, ca femeie, de-a lungul vieții.

Ce a trăit mama ei, fiica ei ori prietenele. Ce vrem noi, femeile? este un puternic și extrem de sincer manifest feminist. Allende declară că este feministă de la 5 ani. Vorbește despre feminism, despre feministe și de ce încă există femei care ezită să se numească în acest fel din cauza etichetei pe care ne-au pus-o bărbații. Am auzit zeci de masculi care numesc feministele niște isterice, păroase, care detestă sexul opus. Allende confirmă asta.

În carte, Isabel nu se ferește să lovească patriarhatul.

„Bărbații dețin puterea politică și economică, fac legile și le aplică după bunul lor plac, iar dacă e cazul, intervine Biserica, cu binecunoscutul ei stil patriarhal. Femeile conduc doar acasă… uneori”.

Poate în alte țări europene lucrurile stau altfel, dar pentru România, fragmentul de mai sus este valabil. Acum câțiva ani, să ne amintim, a fost organizat un Referendum pentru interzicerea căsătoriei între persoanele de același gen. BOR-ul bineînțeles că a fost implicat. Încă îmi amintesc că atunci când îmi cumpăram pâine primeam și un pliant care mă încuraja să votez pro familia tradițională. Nici nu m-am dus la vot atunci. Am stat acasă și am citit-o pe Virgina Woolf.

Când eram studentă în Cluj vedeam aproape zilnic o mână de oameni care militau împotriva avortului.

Bărbați și femei care se adunau în centrul orașului. Pledoaria lui Allende despre avort mi s-a părut extrem de tulburătoare și puternică. Pe lângă povestea cu o puștoaică pe care a însoțit-o la o moașă/vraci ca să facă pe ascuns un avort, pentru că în acea perioadă avorturile erau interzise în Chile, Isabele spune că femeile trebuie să aibă o putere de decizie totală asupra propriei fertilități. O femeie are tot dreptul să facă avort, să ia pastile contraceptive, să folosească sterilet și să îi propună soțului/iubitului să facă vasectomie, care oricum este reversibilă.

De sute de ani, femeile au fost cele care s-au mutilat pentru că bărbații nu voiau să își asume responsabilitatea. Să devii mamă este ceva frumos, natural, dar există femei care rămân însărcinate în urma unui abuz sexual și care au tot dreptul să nu poarte toată viața amintirea acelei experiențe dureroase. Sau copii cu probleme, fără o mână, un picior sau cu sindromul Down. ce vrem noi

Scriitoarea vorbește și despre frică.

Ca bărbat poți să ieși din casă la orice oră, neînsoțit, fără grijă, fără teama că poate să fie agresat fizic sau verbal, fără teama că poate fi bătut doar pentru că nu are forța fizică să se apere, sau chiar să fie ucis. Bineînțeles, că există și excepții, dar femeile sunt cele care trec prin toate aceste experiențe aproape zilnic. Femeile sunt violate indiferent de vârstă, de aspect sau de felul în care sunt îmbrăcate.

Frica. Frica pe care am început să o simt încă de la 12 ani când treceam pe lângă un grup de băieți. Isabele spune că este o mare problemă atunci când o fată se gândește dacă să treacă prin fața unor bărbați sau să ocolească. De cele mai multe ori, femeile aleg să ocolească.

Fetele nu sunt dorite. Este greu să crești o fată.

Isabele povesteșe că a mers acum nu știu câți ani într-o țară săracă (nu am reținut ce țară), unde o femeie care abia născuse i-a pus în brațe o bebelușă. Nimeni nu are nevoie de fete.

Violența domestică este un alt subiect pe care Allende nu se ferește să-l dezbată. La fiecare treizeci de secunde o femeie este bătută. Asta nu se întmplă doar în țări sărace și necivilizate, nu se întâmplă doar la noi, în România. Este o problemă la nivel global. Iar în perioada Stării de Urgență, numărul femeilor bătute în spațiul conjugal a crescut. Femeilor le este teamă sau rușine să povestească deschis traumele prin care au trecut. În cazul violenței domestice, femeile nu simt doar frică, ci și durere. Pentru că bărbatul care se presupune că ar trebui să o iubească este, de fapt, o fiară.

Isabele Allende spune, chiar pe la începutul cărții, sincer și direct ce vor femeile. Asta în cazul în care încă mai există oameni care consideră femeia o enigmă imposibil de deslușit. ce vrem noi

Femeile îşi doresc în general următoarele: siguranţă, să fie apreciate, să trăiască în pace, să dispună de resurse proprii, să fie conectate şi, mai ales, îşi doresc dragoste.

A fi femeie înseamnă a trăi cu frică. Orice femeie are întipărită în ADN frica de mascul. Se gândește de două dacă să treacă prin fața unui grup de bărbați care stau și pierd timpul. În locuri presupus sigure, precum campusul unei universități sau o instituție militară, există programe speciale prin care femeile sunt învățate să evite situațiile de risc, pornind de la premisa că, dacă sunt atacate, vina este a lor. Se aflau la locul nepotrivit și la o oră nepotrivită. Nu se așteaptă ca bărbații să-și schimbe atitudinea, mai curând li se permite, ba chiar li se laudă agresiunea sexuală ca pe un drept al bărbatului tipic masculinității. Din fericire, acest aspect se schimbă rapid, cel puțin în țările din Lumea Întâi, grație mișcării #MeToo și a altor inițiative feministe.

O expresie dusă la extrem a celor de mai sus o constituie femeile învăluite din cap până-n picioare în burka pentru a nu provoca dorința bărbaților, care pare-se că ar simți un impuls bestial la vederea câtorva centimetri de piele feminină sau a unei șosete albe. Cu alte cuvinte, femeia e pedepsită pentru slăbiciunea sau viciul bărbatului. Și atât de mare e teama de bărbat, încât multe femei apără portul burkăi pentru că se simt invizibile, deci în siguranță.

Spunea scriitorul Eduardo Galeano că „în definitv, frica femeii de violența bărbatului e oglinda fricii bărbatului de femeia fără frică”. Sună bine, însă conceptul mi se pare confuz. Cum să nu-ți fie frică din moment ce lumea uneltește să ne sperie? Femei fără frică sunt foarte puține, doar când ne grupăm ne simțim invincibile.

Care ar fi rădăcina acestui amestec exploziv de dorință și ură față de femei?

De ce agresiunea nu e considerată o problemă de drept civil sau de drept al omului? De ce e trecută sub tăcere? De ce nu se declară război împotriva violenței așa cum se declară război împotriva drogurilor, a terorismului sau a crimei? Răspunsul e simplu: violența și frica sunt instrumente de control.


– autor: Cristiana Pantici, Zenobisme


Îți dorești să mai citești recenzia cărții „Vânătăi Ascunse” de Rachel Louise Snyder? Atunci te invităm să citești acest articol.

Vrei să fii la zi cu activitatea noastră? Te invităm să ne urmărești și pe Facebook sau Instagram.