M-am născut la finalul anului 2000 și am crescut într-un sătuc mic din Maramureșul Voievodal. Până la vârsta de 17 ani, părinții mei au refuzat să ne conectăm la o rețea de internet.

Cum am descoperit internetul

Primul meu contact cu internetul, pe un calculator a fost în anul 2006, când am mers într-o vizită de Crăciun la niște rude. Nu prea am înțeles care e șmecheria cu „televizorul mai mic”, așa cum îi ziceam eu atunci, din camera verișoarei mele.

Când am întrebat-o de ce are un televizor așa de micuț în cameră, ea a râs și mi-a explicat ce este de fapt. Verișoara mea avea vreo 14 ani, iar eu aveam vreo 7 ani și nu pot să spun că înțelegeam prea multe din ceea ce îmi explica. Cu toate astea, m-am prefăcut interesată și înțelegătoare, ca să nu mă creadă proastă.

După alte explicații, pe care nu le-am înțeles, l-a deschis și mi-a arătat ce poate să facă. M-a întrebat care sunt desenele mele preferate. După ce i-am spus, a apăsat niște butoane și după un minut au apărut pe ecran imagini cu Autobuzul Magic.

Nu îmi venea să cred. Știam că la ora aia, pe Minimax, erau doar „desene urâte” (anime-uri pentru copii mai mari).

Apoi, a mai apăsat câteva butoane și pe ecran a apărut un joc în care puteai să îmbraci păpușele. A fost foarte interesant la început. Apoi m-am plictisit să stau într-un loc și să mă uit la vară-mea cum îmbracă păpuși pe un ecran. Așa că, am găsit niște păpuși adevărate cu care să mă pot juca.
La doi ani după, ideea de internet și calculator au fugit în niște colțuri îndepărtate din mintea mea. Știam doar că există, dar nimic mai mult. Aveam oricum televizorul și desenele care să mă țină ocupată.

Cum a început să mă afecteze lipsa internetului

După cum am spus mai sus, prima mea întâlnire cu internetul a fost în 2006. Ceea ce nu pot spune, este dacă internetul a început să apară în zona mea în anul respectiv sau mai devreme. Cert este că, din 2006 încolo, internetul a început să își tot facă loc în viața mea și a altor copii din zonă.

Prima dată când am simțit că sunt total pe dinafara grupului din cauză că nu am calculator și internet a fost în 2011.

Mulți dintre colegii mei își dădeau unul altuia adresele de Yahoo Messenger și Facebook. Eu nici măcar nu aveam telefon, nici nu aveam habar ce sunt astea.

În vara lui 2011, părinții mi-au cumpărat un laptop, prin intermediul unui program, care oferea o reducere mare copiilor defavorizați. Dar ei au cumpărat doar laptopul, fără aibă măcar în gând să ne conectăm la o rețea de internet. Motivul era că nu aș fi învățat la fel de bine dacă avea acces la internet. Practic, laptop-ul meu era inutil. Mă jucam câteva jocuri preinstalate, mă uitam la DVD-uri și îl foloseam pentru a stoca pozele în el și cam atât.

Ideea că internetul ar putea să îmi scadă performanțele școlare, a fost singurul motiv pentru care nu și-au schimbat decizia.

Nu eram o familie cu probleme financiare. Ne descurcam chiar bine și abonamentul la internet nu era chiar așa de costisitor.
Totuși, planul lor nu a funcționat așa cum au crezut. După ore mergeam la prieteni sau la biblioteca din comună ca să navighez pe internet, să stau pe rețelele sociale. Între timp reușisem să îmi fac cont și să mă joc la întâmplate cu ce găseam atunci când scriam în bară „jocuri”.

Chiar și așa, accesul era limitat și nu am reușit să învăț cum să folosesc internetul într-un mod productiv sau educativ. Faptul că nu știam să folosesc internetul în mod constructiv, mi-a creat mici lipsuri și neplăceri de durată lungă.

Accesul la internet scade performanța școlară?

Părinții mei au crezut cu tărie că accesul la internet o să mă deconcenteze de la școală, dar oare este adevărat?
Răspunsul la această întrebare depinde foarte mult de felul în care este folosit internetul. Ciprian Ceobanu a scris în ghidul său despre utilizare a calculatorului în educație despre beneficiul internetului. Pe baza dezvoltării tehnologiei, învățarea devine mai atractivă, crescând pe o parte și pe alta, satisfacția elevilor și al profesorilor.

Ceobanu s-a referit strict la utilizarea internetului ca instrument educațional în cadrul sistemului de învățământ.

Acest model poate fi folosit cu succes și acasă, prin învățarea copiilor să utilizeze internetul într-un mod eficient și benefic pentru dezvoltarea lui.

Laurențiu Mitrofan, a scris în cartea „Copilăria și adolescența: provocări actuale în psihologia educației și dezvoltării”, despre dependența provocată de internet. Foarte mulți adolescenți devin dependenți de contactul social pe care îl descoperă cu ajutorul internetului.

În carte, a subliniat prin expunerea unor studii realizate de către Chang și Law și Suhaul alături de Bargees, că internetul utilizat în exces poate scădea performanțele școlare. Totodată, poate afecta și standardele de sănătate fizică, dar și cele de natură psihologică și interpersonală.

Una din problemele despre care a profesorul a scris mult în carte a fost cel legat de rețele de socializare. Acesta a catalogat rețelele de socializare ca fiind un adevărat acroșaj emoțional pentru copii și adolescenți.

Aceștia tind să afișeze o versiune mult îmbunătățită a lor. Versiunea „nouă”, în cele mai multe cazuri nu are legătură cu realitatea, dar îi face să fie acceptați în mediul online.

Rețelele de socializare devin „un adevărat miraj, al unui veritabil târg de identități. Fiecare exponat afișează o anumită imagine despre sine, de multe ori creându-se un un fals context al interacțiunii”.

Aspecte pozitive și negative ale lipsei internetului

Am lămurit mai sus că internetul are părțile lui pozitive și negative. În cazul meu, lipsa internetului mi-a adus atât aspecte pozitive, cât și negative.

Vreau să precizez că eu nu am fost lipsită total de internet. Am avut acces la date mobile, la calculatoarele din biblioteca comunei. Într-o anumită parte a casei prindeam internet de la vecini. Dar acasă nu aveam o rețea de internet.

Faptul că, până la 17 ani, părinții nu au vrut să avem internet a avut atât părți bune, cât și părți mai puțin bune. Dezavantajele au fost că nu prea știam care sunt toate lucrurile pozitive pe care le are internetul de oferit. Muzică bună, filme, programe și softuri, cunoștințe minime de folosire a instrumentelor google, sunt câteva exemple.

Sunt multe lucruri pe care eu le învăț la vârsta de 20 de ani, dar pe care cei de vârsta mea le știu de mult timp.

Unul dintre exemplele proaspete din mintea mea este cel în care, în primul an de facultate, profesoara a afișat imaginea unui bărbat pe videoproiector și nu știam cine era. Un coleg a rostit numele Frank Sinatra, dar tot nu îmi zicea nimic, așa că am căutat pe google și am descoperit muzica lui minunată. Înainte de a căuta cine este și de ce este important acest om, am întrebat un coleg din stânga mea cine este omul respectiv. El s-a arătat foarte mirat că nu știam cine este, ceea ce m-a făcut să sap mai adânc și să îl descopăr.

Și am fost pusă în multe astfel de situații, odată cu venirea la facultate. La început, mă simțeam ca o proastă, pentru că se discuta despre evenimente sau soft-uri pe care toți colegii păreau să le știe. Eu nici măcar nu auzisem de ele. Bineînțeles, de la 17 până la 20 de ani puteam să le descopăr.

Atunci când ai fost privat de un lucru toată viața, tinzi să îl folosești într-un mod distructiv sau greșit atunci când îl ai.

Așa a fost și cu mine și internetul. Îl foloseam, mai degrabă să stau pe social media sau să mă uit la tot felul de clipuri pe YouTube. Practic, pierdeam timpul.

Faptul că până la 17 nu am avut internet la discreție a adus și lucruri bune în viața mea. Unul dintre cele mai semnificative și importante lucruri, a fost acela că mi-am păstrat inocența. Copiii de 11-13 ani, care au crescut cu rețelele sociale, își iau exemple de acolo și par să își piardă inocența prea devreme.

Consider că lipsa internetului și lipsa unei discipline de a-l folosi într-un mod benefic, m-a făcut să îmi trăiesc viața într-un ritm firesc. La 13 ani încă îmi alegea mama haine, nu am avut încă de la 11 ani un iubit și habar nu aveam ce este sexul până la 14 ani.

Chiar și înfățișarea mea s-a schimbat treptat și a arătat exact vârsta de care o aveam în momente diferite ale vieții. Cred că ni se întâmplă multora, să vedem fete de 12-13 ani și să punem pariu că au cel puțin 17-18 ani.

Concluzii personale

Internetul este un lucru foarte bun în viețile oamenilor, atâta timp cât este folosit cu cap. Cum ar fi, în scopuri educaționale, administrative și chiar personale. Dar atunci când este folosit într-un mod inconștient, în care nu te mai poți desprinde de dispozitive, devine nociv.

Pentru mine, a fost oarecum bine că nu am avut acces la internet până la 17 ani. Cu toate că, în prezent sufăr de anumite lipsuri, pe care le acopăr pe parcurs. Părinții mei nu mi-ar fi putut oferi suportul corespunzător în folosirea internetului. Ei nici măcar nu știu cum să folosească un laptop. Așa că nu aveam pretenția de la ei să mă învețe cum să folosesc internetul într-un mod benefic pentru mine. Singurul lucru pe care îl puteau face era să mă limiteze să îl folosesc, ceea ce au și făcut. Gândindu-mă la consecințele care puteau să apară dacă mă lăsau să navighez pe marele internet, acum le mulțumesc pentru decizia lor.

– Articol scris de Adriana Faur

Dacă îți place cum scrie Adriana, te invităm să arunci un ochi și pe un review scris de ea.

Fii la curent cu activitatea noastră și urmărește-ne pe Facebook și pe Instagram pentru a afla mai multe despre viața de stundet.