Dacă ploaia nu s-ar mai opri, aș cânta rock

dacă ploaia s-ar opri

Dacă ai da lalele unui pui de mâț, crezi că el le-ar mânca? dacă ploaia nu s-ar mai opri

Neînsemnate sunt multe pe lumea asta și fără de trebuințe prea creștinești; trăim, de bună seamă, în timpuri pătrunse de răscoale sociale și letargii culturale.

Neînsemnate sunt multe pe lumea asta, atât de multe încât rostul vieții pare că nu-și mai merită filozofia, chinul și boemia, rămânând toate la mila acțiunilor atemporale de la degetul mic al vreunui zeu prădat de blasfemiile Phaedrei.

Când mă văzui acasă în fundul lui iulie, cu două luni și o roată de borș mărginindu-mi liberalul la mișcare pe plaiurile de baștină, o panică de aia, anarhistă, pe care o judeci cu o răutate nativă și-o plângi în amintirea pruncului ce-ai fost, se năpustise pe schinarea mea ca un drac împielițat. Ce-ți e azi că vine mâine, ce-ți e joi că vine lunea cu pagubele ei de amantă incipitoare? Vara mea de toate zilele se scutura ca o peliculă de chiele moartă. O imploram să mi se arate, să se pogoare ca o sfințenie și să-mi pună mâna pe cap, lovind ca un baston cotonogit de meșteri bețivi. Bre, ce greutăți pot duce! Bre, să-mi fac griji că nu-mi plănuisem zilele de trai și relaxare! Bre, să crăp nu alta, de atâta amărăciune!

E mare lucru să te urăști cu zile.

Vara mea de toate zilele se arătă primitoare și cu voie bună. Fu împlinătoare, adevărată, compromițătoare. Însă vreau un moment anume să-l împărtășesc, că restul e al meu, așa, cum știu eu a-l păstra.

Motorfest. Băi, libelulă! BĂI! Lângă cetatea Sucevei. Inima Bucovinei. Inima mea, că de prin zonă-mi trag neamul, că de prin lutul ăstuia am fost dată vieții. Băi… rockereală, motoare, muzică bună și alcool pentru consumatori. Se știu ei, ne știm noi. Însă peste toate domnesc câteva momente de natură revelatoare, care au deschis totul în mine, care mi s-au oferit individual și precis, fără fixare exoterică.

Au cântat băieții de la Bucovina despre munți cât să crape toate stâncile-n sufletul meu. Au cântat băieții de la Cargo de parc-au plâns toate nostalgiile pământului. Și au cântat și drăguții ăștia de la Alternosfera atât cât inima-ți poate duce. Doar îndrăgostit să nu fi fost, c-ai fi plecat un blestemat!

Băi, praștii de oameni ce-mi citiți memoriile absurde! Câte a trezit muzica asta bună, cu graiul ei românesc și-accent de peste Prut, n-a mai trezit România ca țară și popor de când s-o făcut ea. De mult am zis-o și de puțin o știu: tradiția, arta și omul sunt treimea înfloritoare a nației. Restul e… hai că știți, hai că vă știți.

Și mă gândeam cu jale când îmi trăsneam plămânii pe „Aproape de voi”, cum, Doamne, cântăm cu atâta însuflețire și ne dăm pe după colțuri când moartea și ranchiuna-i sunt pomenite?

Să-ți reamintesc, popor curajos! dacă ploaia nu s-ar mai opri

…daci, romani, ce-oți fi.

 

”Și de’o fi și eu să mor

Nu vreau să vă întristați

Să cântați și să jucați până-n zori

Și dacă din când în când

O să mă priviți în gând,

Voi fi aproape de voi.”

Păi cum ,măi, mamă, măi, să-ți fie ție frică cu zile când tu așa o lege a viețuirii pomenești pe buze?

Io când crăp, pe asta vreau să plec. Cititorule, cunoscutule sau necunoscutule, când am o sută de ani și scapă și-aiștea de mine, tu pe asta să o asculți. Ba chiar pune-o la boxă, de-mi vor dansa și bocitoarele.

Doamne, câtă frică de moarte avem în noi! Păi, cum, că eu de când am început aceste rânduri tot o mărturisesc! În vârsta marilor speranțe și-a primelor tragedii romantizate peste culmile Eminesciene, privesc vara ca pe o secvență a copilăriei ce trebuie să atingă anumite standarde, anumite culmi, să aducă anumite fericiri autohtone înapoi la mama lor.

Fă-ți, băi, amintiri, că nu ți le face nimeni! Pe astea nu ți le mai pune Dumnezeu nici în mână, apăi în traistă.

Să mergeți la concertele celor ce descântă acest popor și să cântați din toți rărunchii. Abia atunci veți înțelege spiritul patriotic. Iar voi, bătrânilor, ce-mi căutați batistă de care să vă ștergeți „Nu mai e cea fost odată”-ul, vă rog eu, lăsați-ne să ne găsim Cenaclul nostru. Noi suntem o generație născută printre rămășițe și ne-afumăm la duzină.

Flacăra n-o pălit, asta v-o promit eu.

M-aș fi lepădat de multe în momentele acestea. M-aș fi lepădat de visuri și de oameni și de locuri, doar pentru a fugi pe la concerte și prin munți cât m-o ține tălpicii. Mofturi, capricii, plângeri joviale ce țin până a doua zi. E mare lucru totuși să poți accelera toată ființa ta într-un moment singular. Să-ți aparții ție și numai alor tale, să-ți cânți jalea și dorul cu toată forța, să-mpărtășești veșnicia cu oameni de-ai tăi și ai altora. E o magie tristă, muzica asta a noastră. E o închisoare albă.

Dacă ai da lalele unui pui de mâț, el te-ar zgâria, băi, libelulă!

– Articol scris Cristiana Clucencu


Te-a prins stilul de scriere al Cristianei? Te invităm să citești și un alt articol scris de ea.

Poza articolului este realizată de Cristiana.

Vrei să fii la zi cu activitatea noastră? Te invităm să ne urmărești și pe Facebook sau Instagram.