Amos Oz și fanatismul despre fanatism și sindromul ierusalim

Sunt sigur că citind titlul acestui articol, ați putut intui chiar și puțin despre ce este vorba. Pentru cei care nu-l cunosc pe Amos Oz am să mă opresc, pe scurt, și am să vă prezint câteva repere biografice. Amos Klausner s-a născut la sfârșitul anilor ‘30, la Ierusalim, din părinți de origine lituaniano-polonă. A fost scriitor, nuvelist, jurnalist, intelectual și profesor de literatură ebraică la Ben-Gurion University din Negev. A militat pentru soluția bistatală ca rezolvare conflictului dintre Palestina și Israel. A fost autorul a 40 de cărți, inclusiv romane, colecții de povestiri, cărți pentru copii și eseuri. Opera sa a fost publicată în 45 de limbi, mai mult decât a oricărui alt scriitor israelian. El a primit numeroase premii și distincții. despre fanatism și sindromul ierusalim

Din întreaga sa operă mi-am concentrat atenția aspra colecției de eseuri „Cum să lecuiești un fanatic”, scrisă în 2004. Pe lângă faptul că mi s-a părut interesantă, am găsit-o de actualitate pentru timpurile în care ne aflăm. Cuprinde mai multe idei demne de a fi evidenţiate, dar eu mă voi opri doar asupra unui singur aspect, cel al fanatismului, care reprezintă tema centrală a primului eseu din această colecție, intitulat sugestiv „Cum să lecuiești un fanatic”. Fanatismul este răspândit la scară largă, în toate formele acestuia, chiar dacă nu ne dăm seama. La început priveam ideea de fanatism într-un mod restrictiv. Citindu-l pe Oz am înțeles puțin mai bine ce înseamnă să fi fanatic. Am ajuns chiar să-mi pun întrebarea dacă am fost și eu fanatic la un moment dat. Sau dacă încă sunt?

Tribut adus autorului: cum și de ce să-l citim pe Oz?

Amos Oz m-a captivat prin faptul că a reușit să clarifice cu diplomație, și totodată cu umor anumite concepte; a reușit să treacă peste barierele ideologice ale unei tabere sau ale alteia în dorința de reconciliere. După cum acesta mărturisește, în tinerețe a fost un fanatic. La maturitate s-a lecuit și a știut să privească lucrurile într-un spirit al înțelegerii.

„Amos Oz este vocea bunului-simț care se înalță peste confuzia, peste bălmăjeala mincinoasă şi isterică a vorbăriei mondiale din jurul conflictelor actuale. În limpezimea strălucită a eseului „Cum să lecuiești un fanatic”, el analizează încâlcitele rădăcini istorice care produc floarea hidoasă a violenței, răsădită fără încetare. Ne pune în faţă natura fanatismului, evoluţia lui. Nu oferă un panaceu”, scrie Nadine Gordimer într-o introducere la una dintre edițiile cărții lui Oz.

Am ales să citez în mai multe rânduri din lucrarea lui Oz. Mi-ar plăcea să nu găsiți fragmentele propuse obositoare sau fără rost. M-am gândit că ar fi potrivit să avem în față textul, atât cât am considerat necesar a extrage din operă. Poate așa cei care nu au citit să se familiarizeze cu stilul autorului și de ce nu, să pornească în aventura lecturii lui Oz. În cazul celor care au citit-o deja, va fi reîmprospătată. Vă invit ca pe parcursul prezentului articol, mai ales când voi cita, să încercați, ca și un exercițiu practic, să vă puneți în situațiile prezentate și să aveți mereu prezentă în minte această întrebare: Sunt și eu un mic fanatic?

Preambul

În acest prim eseu autorul pornește de la premisa că atacul ce a avut loc pe 11 septembrie 2001, care nu a avut ca punct de plecare o răzbunare a săracilor împotriva bogaților, ci mai degrabă, la baza acestei întâmplări tragice este eterna luptă dintre fanatism și pragmatism. despre fanatism și sindromul ierusalim

Poate s-ar fi impus o definiție a fanatismului înainte de a începe această prezentare. Am considerat că este mai bine să ascultăm opiniile lui Oz cu privire la fanatism, idei din care se pot extrage și câteva definiții asupra fenomenului. În opinia lui Amos Oz, fanatismul este cronologic mai vechi decât religia, decât curentele politice sau decât orice altă ideologie: acesta fiind o componentă a firii omenești.

Puritatea copilăriei orbită de un soi de trădare

Născut și crescut la Ierusalim, autorul își prezintă propria experiență trăită în copilărie. El prezintă așa-numitul „sindrom Ierusalim”, pe care îl aveau locuitorii orașului. Acesta se manifesta printr-o neobosită critică asupra istoriei, a religiei, a politicii, a celuilalt, fără măcar a avea vreo cunoștință de cauză. În copilărie, mărturisește Oz, avea anumite deprinderi fanatice, șovine, intoxicat de propaganda vremii.

Citează dintr-o carte scrisă de el – Pantera din pivniță – dorind să explice cum prin aceasta, un băiețel, a fost numit de către alți copii un trădător josnic. Oz continuă explicând ce înseamnă trădător: un om lipsit de onoare; un om care, în taină, pe la spate, ajută dușmanul să facă rău poporului său. Oz susține că doar cel care iubește poate deveni trădător, trădarea nefiind opusul iubirii, ci una din numeroasele opțiuni. Trădătorul este cel care se schimbă, în comparație cu cel care nu o face, cu excepția faptului că dorește să te schimbe pe tine. În ochii fanaticului trădător este oricine se schimbă.

„Doar cel care iubește poate deveni trădător. Trădarea nu este opusul iubirii, ci una dintre numeroasele ei opțiuni. Eu cred că trădătorul este cel care se schimbă, din punctul de vedere al celor care nu se pot schimba, şi nu vor să se schimbe, şi urăsc schimbarea, şi nu pot concepe schimbarea, cu excepția faptului că vor să te schimbe pe tine. Cu alte cuvinte, în ochii fanaticului trădător este oricine se schimbă.” (pp. 9-10)

Fanatismul: când, unde și cum? Părți rele și mai puțin rele…

Autorul susține că fanatismul este aproape peste tot, iar formele lui calme sunt peste tot în jurul nostru. Amos Oz propune câteva idei demne de luat în seamă: anume că în aproape orice ființă umană se găsește o sămânță de fanatism, gata să încolțească și să ia proporții atunci când credem cu putere în ceva și simțim nevoia să-i convingem și pe cei din jur de adevărul opiniilor noastre – fie că e vorba de o opțiune politică sau religioasă, de efectele nocive ale fumatului sau ale consumului de carne, de importanța vitală a exercițiului fizic sau, mai nou, de corectitudinea politică care dă naștere unor situații aberante.

Lista e imensă, practic te poți preschimba într-un mic fanatic pornind de la orice aspect al existenței, inclusiv de la încercarea de a combate fanatismul, spune Amos Oz. Bineînțeles că unele cauze sunt mai inofensive decât altele și câteva pot chiar folositoare pentru planetă (ecologia, protecția animalelor etc.), iar fără implicarea pătimașă a anumitor oameni, unele lucruri nu s-ar schimba niciodată în bine.

Părerile ferme și entuziasmul sunt una, căci rolul lor nu este de a influența, ci cel mult de a inspira, pe când fanatismul se manifestă atunci când pasiunea pentru o cauză sau un mod de viață depășește sfera personală și încearcă să pătrundă în ograda celorlalți, pentru a le modela existența după propriile noastre convingeri. Tendința de a uniformiza, în comparație cu acceptarea unei mari varietăți de concepții și stiluri de viață. E important să păstrăm un simț al relativismului, un simț al proporțiilor, spune Amos Oz. despre fanatism și sindromul ierusalim

Am ajuns să fim fanatici și acasă…

Fanatismul poate începe chiar acasă: dorința de a-l face pe soț să se schimbe, pe copil de a urma traseul părinților lui sau, în opoziție, de a nu deveni ceea ce sunt părinții lui.

„Fanatismul începe acasă. Începe exact cu foarte răspândita dorinţă fierbinte de a face o rudă iubită să se schimbe, pentru binele ei. Începe cu dorinţa fierbinte de a se sacrifica pentru un vecin adorat; începe cu nevoia de a-i spune propriei odrasle „Trebuie să ajungi ca mine, nu ca maică-ta”, sau „Trebuie să ajungi ca mine, nu ca taică-tău”, sau „Te rog să ajungi altfel decât părinţii tăi”. Sau, între soţi, „Trebuie să te schimbi, să gândeşti ca mine, altfel căsnicia noastră se duce de râpă” (pp. 16-17)”

Acest lucru este foarte trist, deoarece este suprimată libertatea individului. Această libertate pentru care au luptat mulți, unii chiar cu prețul vieții, ajunge să fie, poate de multe ori fără să ne dăm seama, suprimată chiar în familiile noastre. Este paradoxal că la nivelul societății scandăm întotdeauna pro-libertate. Însă, întorcându-ne acasă nu facem decât să îngrădim libertatea celuilalt sub deviza, aparent pozitivă, că vrem să-l schimbăm în bine.

Schimbarea, mereu schimbarea…

Continuând ideea de mai sus, Amos Oz susține că esența fanatismului este dorința de a-i sili pe ceilalți să se schimbe. Fanaticul este mai interesat de celălalt, decât de el însuși – interesantă idee. Cred că în ceea ce urmează explicația mea ar fi de prisos. Astfel, vă las să vă bucurați de opinia autorului:

„Esența fanatismului este dorinţa de a-i sili pe ceilalţi să se schimbe. Obișnuita tendință de a-l face pe vecin mai bun, de a schimba obiceiurile partenerului de viaţă, de a-ţi manevra copilul sau de a-ţi aduce fratele pe calea cea bună, în loc să-i laşi în legea lor. Fanaticul este o făptură care debordează de generozitate. Fanaticul este un mare altruist. Vrea să-ți salveze sufletul, vrea să te mântuiască, vrea să te scoată din robia păcatelor, greșelilor, fumatului, credinței sau lipsei de credință, vrea să-ți îmbunătățească alimentația sau să te vindece de năravul băuturii ori al votării cu cine nu trebuie. Într-un fel sau altul, fanaticul este mai interesat de tine decât de el însuși, pentru simplul motiv că sinele lui este foarte redus, sau chiar inexistent.” (p. 24)

După toate câte s-au spus avem și o soluție: omul ca peninsulă

După o vastă prezentare a fanatismului în toate formele existente pe care o face Amos Oz, din care eu am extras doar câteva idei, autorul israelian vine și cu o așa-zisă soluție. Introduce o nouă paradigmă din punct de vedere antropologic și anume „omul ca peninsulă”. Din păcate nu pot explica conceptul mai bine decât creatorul său. O încercare de a explica, pe cât se poate a ceea ce a vrut să spună autorul, poate fi găsită mai jos. Până la a vedea cursul râului, vă invit să ne întoarcem la izvor: 

„Nici un om nu e o insulă, spunea John Donne, dar eu îndrăznesc să adaug, cu sfială: nici un bărbat şi nici o femeie nu sunt insule, ci suntem cu toţii peninsule, pe jumătate legaţi de continent, pe jumătate întorşi spre ocean – o jumătate legată de familie, prieteni, cultură, tradiţie, ţară, popor, sex, limbă şi multe altele, şi cealaltă jumătate dorind să fie lăsată în pace să se uite la ocean. Cred că ar trebui să ni se îngăduie să rămânem peninsule. Orice sistem social şi politic care ne transformă într-o insulă, prefăcând restul omenirii în duşman sau rival, este monstruos. Dar, în acelaşi timp, orice sistem social, politic, ideologic care vrea să ne transforme pe fiecare într-o simplă moleculă a continentului este tot o monstruozitate. Condiţia peninsulei este condiţia corectă a omului.” (p. 23)

O concluzie deschisă

Cred și eu de asemenea în cuvintele lui Oz… Condiţia peninsulei este condiția corectă a omului… chiar dacă în funcție de situație devenim uneori insule, atunci când ne considerăm prea diferiți de celălalt, când îl vedem ca pe un dușman. Aici cauzele pot fi multiple.

Ne putem gândi la pandemia de Covid din urmă cu câțiva ani. Gândind retrospectiv, vom putea realiza că fiecare dintre noi a manifestat o atitudine de insulă, izolându-se. Nu mă refer doar la izolarea fizică, ci și la nivel social și de comunicare. Aceasta este o extremă. Cealaltă extremă este cea în care devenim continent, în care individualitatea și libertatea personală nu există. Din păcate au fost cazuri în istorie pe care le-ați și identificat deja în minte. Nu cred că merită menționate. Un scurt și punctat exercițiu de istorie ne poate aduce aminte de evenimente din care sper că omenirea a învățat ceva. despre fanatism și sindromul ierusalim

Mergând cu ideea lui Oz mai departe, condiția de peninsulă a omului, poate fi privită și din punct de vedere religios.

Această idee nu este dezvoltată explicit de autor. Jumătatea cu care suntem legați de continent reprezintă materia omului, timpul și spațiul în care ne aflăm. Suntem oarecum legați de ei. Jumătatea care privește spre mare este cea dorință a omului care tinde spre transcendent, spre ceva care îl depășește; acesta crede întotdeauna în existența unei realități absolute.

Nu doresc să credeți că ceea ce am prezentat în rândurile de mai sus, ajutat fiind de perspectiva lui Amos Oz, trebuie înțeles ca un adevăr absolut. Nu mi-am propus acest lucru, pentru că astfel aș fi și eu un mic fanatic.  Este o perspectivă, o parte, o idee. Ea, împreună cu altele, ne ajută să reconstituim întregul, ne ajută să înțelegem lumea în care trăim.

– Autor: Dragoș Tomescu

Citește mai multe articole despre teme sociale atunci te invităm să arunci un ochi la categoria societate.

Îți dorești să fii la curent cu activitatea noastră? Te invităm să ne urmărești și pe Facebook sau Instagram.