Lumea-i un balamuc: Escala în Milano

lumea-i un balamuc

Vrei să spui o poveste. O poveste despre cum te-ai trezit în Italia fără bani în mână, doar carduri drămuite de o vreme-ncoace, cu un ghiozdan, cu-o rochie, o pereche de pantaloni, un laptop și alte prostii, cu stresul și oboseala de pe urma a două luni de facultate, cu o neliniște inconștientă de parcă te poseda vreun drac, și cu tine, așa cum ești tu în zilele astea. Mulți au pățit-o, și mulți te vor urma. Ai vrut să faci scandal, să ceri despăgubiri, să te judeci cu acești inși ai companiilor aeriene pe care nu-i vede nici viața la față. N-ai făcut-o. Te-ai luat cu alte zile, cu alte nevoi, cu acel vreasc de odihnă mult așteptată și dramele orașului de baștină. lumea-i un balamuc

Hai să avem parte de-un incipit pe măsura vremurilor.

Nu ești vaccinată din motive atât medicale, cât și personale. Ai tu propriile tale convigeri, îndoieli, și pe deasupra, dreptul de a alege. Aveai bilet luat cu 8 lire direct, Londra – Cluj. L-au anulat cu vreo trei săptămâni înainte. Ai găsit altul pentru 20 de lire cu escală în Italia. Parcă n-ai fi dat 150. Vin sărbătorile, hai să nu cheltuim.

Două săptămâni ai căutat toate legile și regulamentele privind condițiile de călătorie ba spre România, ba spre Italia. Te-ai documentat bine. Nu trebuie test. Nu trebuie acel PCR obligatoriu, pentru că tranzitezi Italia și ajungi acasă unde stai în carantină oricum. Deci nu trebuie să plătim 20 sau 60 de lire pentru acele teste private pe care le poți face gratuit la NHS. Bine, cele de la NHS nu sunt acceptate de aeroport, însă noi am verificat – nu avem nevoie. Mama s-a interesat, a vorbit, a dat telefoane. România te bagă în carantină dacă n-ai test, Italia te lasă să treci că ești în tranzit. lumea-i un balamuc

 

lumea-i un balamuc

 

Totul bun. Așa spun legile.

E vineri, 10 decembrie, iar tu iei autobuzul spre Stansted cu două colege. Una dintre ele a ratat avionul – de ce s-a trezit așa târziu? A ratat check-in-ul cu 5 minute. La naiba! Trebuie să aștepte până la 6. Alți bani, altă distracție. Cealaltă s-a speriat. Cei din casa ei primesc mesaje cum că trebuie să se izoleze. Un coleg are Covid. La naiba! Au avioane de prins. Și le-au prins. Toți au ajuns acasă cu bine. Însă tu, Cristiana, tu, venită de la 11 pentru zborul de la 4 după-amiaza, tu, care ai întrebat în aeroportul din Stansted dacă trebuie să te testezi obligatoriu și ai primit un răspuns concret de „NU” de la doamna de la WIZZ care și-a verificat documentele după ce spusese inițial că „DA”, tu, care aveai biletele și formularele în mai multe exemplare, de siguranță, tu… ajungi la boarding. Încă suntem în Stansted, Londra. lumea-i un balamuc

O nouă doamnă se uită pe bilet și te-ntreabă dacă ai vaccin sau test. Tu n-ai nimic.

Ea vorbește prin stație. Poate să te lase să treci? Aștepți ca domnul din stație să răspundă. De vreo jumătate de oră te stresezi, iar acum atingi primul climax al zilei. Nu mai e om din tine. Tremuri. „Da, o poți lăsa!” auzi prin stație. Doamna din greșeală îți întinde stația, în loc de pașaport. Cât de amuzant! Râde. Ha, ha! Râzi și tu, dar nu e râsul tău.

O fată te oprește. Te-ntreabă dacă mergi spre Bacău. Îi răspunzi în engleză. Te-ntreabă dacă mergi spre Bacău. Tu te-ai pierdut puțin. Încă tremuri înăuntru, acolo, în singurătatea sufletului tău. Îi spui că mergi spre Iași și începeți să vorbiți. E bine, te mai calmezi și tu. lumea-i un balamuc

Primul zbor, totul bine până acum. Ah! Să mă văd în avionul spre Iași și-atunci voi crede totul.

Decolează. Îți place neliniștea asta, zbuciumul pe care-l simți când avionul se ridică spre cer. Haosul din jur e irelevant. Tu ești în siguranță. Realizezi că ai o slăbiciune pentru adrenalina controlată. E ca la trenuri, când privești celălalt vagon cum se zgâlțâie din spatele geamurilor de pe vremea lui Ceașcă.
Ajungi în Italia.

Românca-ți spune că i-au anulat zborul spre Bacău. Tu ai avut de ales la timpul cumpărării biletului între Bacău și Iași. Ce ușurare că ai ales Iași. Ce binecuvântare! Și totuși, îți e frică. Dacă…?
Încerci să o ajuți, dar nu poți face multe. I-au amânat zborul pâna a doua zi la 1. Abia duminică vei afla că de fapt a trebuit să aștepte până la ora 7 seara, după ce au mai anulat zborul încă o dată. PCR-ul ei expirase la 1 și ceva, însă i-au dat drumul. Măcar atât. Netrebnicii! lumea-i un balamuc

Înainte de controlul de securitate o doamnă strigă dacă ai Green Pass.

Spui că n-ai că tu tranzitezi și mergi spre România. Totul bine, te lasă fără test, fără vaccin. Te lasă să treci mai departe.
Ajungi în lanțul ăla de magazine și restaurante sofisticate. Înghețata la MC aproape 3 euro. Nu-ți iei. Treci mai departe. Ajungi lângă zona de îmbarcare. Le spui părinților că totul e bine, mai e puțin și urci în avion. Te ridici să mergi la baie, dar auzi că se face strigarea pentru zborul către Iași. Te-ntorci. Te poți ține, vei merge în Iași la toaletă. Ce, Doamne! Stai la rând. Cu vreo 3 oameni în față, îi scrii mamei. „Poate cumva să nu mă lase că nu am test?” Ea zice că nu, doar a sunat la frontieră. Nimeni nu-ți poate respinge venirea în țară. În țara ta.
„Ai vaccin? ”
„Nu.”
„Ai test?”
„Nu. Sunt în tranzit.”
„Nu contează. Nu te pot lăsa să treci.”

 

lumea-i un balamuc

 

Nu-ți vine să crezi. Începi să te rogi, să explici. România acceptă fără test. Tu vii din Anglia, n-ai treabă. Scrie pe MAE. La naiba! România te primește.

Doamna blondă cu șuvițe gri și părul tuns mediu spre scurt și cu ochelari spune că NU. „No, no signora, no! I cannot let you go!”. Acel no signora îți va rămâne întipărit pe creier multă vreme. Limba italiană se rezumă doar la vocea ei de acum încolo. Te-a marcat. lumea-i un balamuc
Întrebi cu cine poți discuta. Pleci să-i rogi pe polițiștii de la securitate să te ajute. O suni pe mama între timp, care era cu tata în Iași deja. Te așteptau. „Nu mă lasă să trec, mama. Nu mă lasă!”
„Cum nu te lasă? Roagă-i, măi! Spune-le că ești în tranzit.”
Acum încep telefoanele, fuga ta nebună de du-te – vino. Polițiștii parcă s-au vorbit cu doamna-n cauză.

România a schimbat tocmai azi legile. Nu acceptă pe nimeni fără test PCR.

Astăzi, vineri, 10 decembrie, tocmai astăzi. Doamna a spus că era de datoria mea să mă interesez. M-am interesat. Pe MAE încă scria că poți trece fără test, cu update făcut în aceeași zi. Îmi poate arăta cineva unde s-a schimbat această lege și cum pot da eu de ea? Dacă de astăzi, 10, am nevoie de PCR pentru zborul de astăzi, 10, cum pot eu fizic să fac un test și să primesc rezultatul în aceeași zi? Asta în cazul în care aș fi știut de când eram în Stansted. Însă acolo doamna de la WIZZ a spus că nu am nevoie. Deci, cine-i strigat vinovat?
Și de ce mă rog mi s-a interzis îmbarcarea abia înainte de zbor? N-au putut să-mi spună asta în Londra sau în Italia când striga Green Pass înainte de securitate? Sau legea aceasta s-a schimbat doar pentru doamna blondă de la WIZZ? lumea-i un balamuc

Alerg. Se dau telefoane. Polițiștii mă trimit înapoi la ea. Stau la coadă din nou. O rog.

Îi arăt pe internet în italiană regulile de intrare în România. Nu mă lasă. Plec spre polițiști din nou. Mă rog de ei, dar nimic. Mă trimit înapoi. Impenetrabili. I-am întrebat de ce nu mă pot ajuta în treacăt. Nu cred că am plâns. Nu aveam timp.
Am mai stat o dată la coadă. Părinții au discutat cu frontiera din nou. România mă acceptă fără test. Italia nu are dreptul să-mi interzică intrarea în țară. Sunt cetățean român. Părinții au sunat la consulat. Mi-au dat numărul. Am sunat și eu și l-am dat la telefon pe consulul român din Italia doamnei de la WIZZ. Nu voia să asculte. L-am pus pe difuzor să fiu sigură că aude. El a început în italiană, ea tot dădea ochii peste cap. Își dădea aere cu cealaltă doamnă, de parcă e incredibil ce vorbește consulul și faptul că o rog să mă lase să plec în țara mea. Oh, între timp mi-am cunoscut prietenii!

 

lumea-i un balamuc

 

Înainte de a-l suna pe consul, am întrebat pe trei domni care stăteau deoparte dacă mă pot ajuta să discut cu ea.

Ei mi-au spus că au aceeași problemă, deși unul dintre ei are test antigen făcut. Și ei au fost refuzați, deși sunt în tranzit ca și mine. Doi moldoveni și un român. Prietenii. Mai e încă un român care locuiește în Italia după banda despărțitoare în aceeași situație. Consulul mi-a spus că ea are dreptate, că s-a schimbat legea și că putem cu antigen totuși. Dar ea nu a aceptat nici antigenul domnului din grupul refuzaților. Mai sunt încă doi români refuzați. Au vorbit și ei cu consulul la telefon. Consulul drăguț, a rugat-o să ne lase așa, să-nchidă ochii tura asta. N-a vrut. După au vorbit românii mei în italiană cu ea. Toți o rugam, un grup de vreo șapte. Mai erau vreo două pe lângă ea. Deja se prefăceau că nu ne-aud. Ușa se închise. I-am scris tatei „A plecat.” El a întrebat „cine/ce? ”.
„Avionul.”

Consulul a spus în toată nebunia aia că dacă trecem frontiera cu o mașină/autobuz/microbuz/Domnu-știe, nu ne trebuie teste și prostii.

Reconstituirea traseului. Am rămas cu prietenii mei de 30/40+ și am decis să căutăm un microbuz care transportă bagaje sau persoane Milano-România. Am sunat la câteva numere. Nimic. M-am înscris în vreo două grupuri pe Facebook și ne-am postat cazul. Românii au sărit imediat. Primul număr postat a fost un BINGO. Domnul șofer era deja în Italia și era dispus să vină după noi. Nu-mi păsa unde mă lăsa în România, doar să mă lase pe pământul nației mele și să scap de Italia. Totul devenise dezgustător, ireal, putred. Acea voce răsuna încă în timpane, acel „no signora”. lumea-i un balamuc

Trebuia să așteptăm acum până când șoferul avea să ajungă în vreo trei-patru ore. Era deja 11 seara.

Am plecat spre ieșire, în apropierea căreia era ultimul magazin deschis rămas. Acesta avea să se-nchidă pe la 1. Ultimul. Dacă voiai o apă în aeroportul din Milano Bergamo la ora trei dimineața, n-aveai de unde.
În drum, am găsit românca cu zborul amânat spre Bacău. Am stat la multe povești în seara aceea. Tot duminică aveam să aflu că cei care aveau același zbor cu ea au fost duși la hotel peste noapte, însă pe ea nu a anunțat-o nimeni. După ce am plecat eu și prietenii, ea a rămas pe holurile aeroportului. Nu era singură, bineînțeles. Pe jos, pe câteva bănci și pe la alte colțuri, erau tineri și adulți, ori fără casă, ori în așteptarea avionului, care dormeau. Am simțit că suntem cu toții ai nimănui, lăsați de izbeliște de doamnele și domnii care tot ce ar fi putut să-ți spună ar fi fost „no signora”.

 

lumea-i un balamuc
Prietenul care locuia în Italia a întrebat cine vrea cafea. „Și eu”, am zis. Eu. De atunci am început să am o simpatie pentru cofeină, deși încă mă învăț cu aliatul latte.

Pe la 4 parcă sau 5 sună șoferul. Vine. Doamne ajută. Sunt doi șoferi. O să meargă bine. Sunt doar 20 de ore până la Iași. Mă culc. Mă trezesc pe la 7-8. Verific Google Maps. Tot vreo 19 ore. Ne-am plimbat prin Italia ducând pachete. E okay. Măcar ne îndreptăm spre casă. Trebuie să așteptăm vreo două ore până la 12 ca să ridice un pachet pentru RO. Așteptăm. Nu spunem nimic. Ne oprim la un Peco. Cristiana vrea să plătească un croissant, dar nu are cash. Îi plătește șoferul. Buni românii. Obosiți, dar buni.

Ne pornim. Trecem spre Slovenia. Măcar am scăpat de italieni, Amin! Adorm. Mă trezesc. Zăpadă afară. Stăm. Din conversații înțeleg că trebuie să așteptăm, ceva s-a întâmplat cu mașina. Celălalt șofer, lăsat în Italia, trebuie să vină să ne aducă o altă mașină. Măcar avem o soluție. Durează două ore și puțin. În aceste două ore așteptând în microbuz cu prietenii, încep să mă uit la The Witcher, îl citesc puțin pe Thoreau și mă uit pe fereastră. E frig. E foarte frig, iar eu nu am mănuși. Dar ce aventură! Este greu, teribil de greu, dar ce aventură!

Sunt recunoscătoare și mă bucur. Aș ieși afară, dar îmi e frig. Mă satur cu iarna de pe geam.

Desenez prin abureală. Tata mi-ar fi spus că las pete dacă făceam asta pe geamurile Fiat-ului. Acum nu ar mai fi contat. Eram prea departe, eram prea neputincioși.
Vine. Ieșim, facem schimbul. Eu, singura fată, într-un grup de acei 35/40+ de bărbați cu viața-n cârcă. Nu m-am simțit pentru o secundă în pericol sau rușinată. Eram de-a lor, iar ei erau prietenii.
Plecăm. Adorm, readorm. Mă trezesc la un moment dat când oprim să mergem la Peco. Nu pot intra să cumpăr nici mâncare. Nu am Green Pass. Ceilalți au găsit niște teste vechi. Pe mine nu m-a lovit. Eram prea obosită să mă gândesc la variante ajutătoare. Lasă, caloriile, alea, alea. Poți răbda.
În microbuz prietenii moldoveni au avut grijă de mine. Mi-au dat cornulețe, plăcintă, mandarine. Spuneau că nu pot termina singuri. Da, da. Ciocolată elvețiană! O duceam bine.
Și mai departe. lumea-i un balamuc

 

lumea-i un balamuc

 

Am oprit prin Ungaria. Pentru toaletă trebuia să plătești. Un euro. Cristiana nu are cash.

Prietenul moldovean plătește. Sunt genul care spune „nu trebuie” de foarte multe ori când cineva se oferă, însă am acceptat ajutorul pentru că, în momentele alea, eram nevoită să-l accept.
Plecăm. Intrăm undeva, pot plăti cu cardul. Iau un sandwish, o ciocolată care se topește mai încolo, dar o ling eu cumva. Totul bine.
Trecem granița spre România.
„Aveți vaccin? Test?” La vamă.
„Nu.”
„Treceți.”
Și uite așa am scăpat măcar de carantină. Tot răul spre bine.

Drumul de la vamă spre Bacău a luat jumătate de zi, dar am ajuns într-un final.

Dimineața credeam că ne lasă în Iași, deci părinții mă așteptau acolo. Șoferul zice la un moment dat că ne lasă în Bacău, că el de fapt asta a zis la început. Da, da. L-am înțeles, era obosit. Dar spune, nene, mai repede. Din nou: sună, spune-le să vină la Bacău… Moldovenii mei speriați că nu au cu ce ajunge în Iași. Vedem pe drum o mașină cu număr de Moldova. Încercăm să-i facem semn să oprească. O depășim și tragem pe dreapta. Prietenii ies afară ca să o aștepte. Cumva au oprit-o. N-au vrut să-i ia spre Moldova, au băgat vrăjeală că au treabă în Iași. Ne-am continuat drumul.
Mama a spus că-i ducem noi de la Bacău la Iași. Le-am spus. S-au bucurat! Ehee! Viață. Cât de tare voiam să ajung acasă! Părea că șoferul alegea cele mai lungi drumuri.

Ajung în Bacău. Celălalt din grupul nostru de patru, românul, spune că el vrea lăsat la autogară, nu la gară.

Că gara e mai departe. Ai mei mă așteptau la gară, cum spusese șoferul. Eh, o întortocheală. Am ajuns la gară. Ne-a lăsat pe toți. Am plătit. Nici măcar nu i-am luat pe ai mei în brațe. Știți că eu sunt dubioasă cu îmbrățișările și stresată cu situațiile de genul. Ploua (aproape infernal). Dă-i în mașină! Hai spre Iași! Eu, mama, tata și cei doi moldoveni. Ne-a dat mama pizza, gogoși de la mătușa, mandarine. Era o veselie în mașină de-ți venea să mai stai. Drumul a zburat imediat, și a zburat frumos. Prietenii mei. Ce oameni buni. Ce oameni! I-am lăsat la Iași.

Parcă nu-mi venea să-i las să plece așa. Cât de speciali îmi sunt, și nici măcar nu le știu numele de familie. Ba unuia nu-i știu nici numele mic! Dar îi știu ca oameni și îmi e destul. Au spus că o carte trebuie scrisă despre aventura noastră. Eu, eu scriu acum cât pot, căci restul rămâne material în lucru. E 1 și ceva peste miezul nopții, 23 decembrie. Astăzi mă văd la față cu prietenii mei de-acasă, să continuăm tradiția de Crăciun și să mă sărbătoresc puțin, să mă dau în stambă.

 

lumea-i un balamuc

V-am spus povestea cum am știut mai bine. Simplu, fără cuvinte mari. Asta mi-a fost aventura.

Acum îmi amintesc cu drag, dar cu multă greutate-n inimă. Cum acea doamnă nu m-a lăsat să mă întorc în țara mea, îmi e de neînțeles. Cum să lași o fată de 21 de ani singură într-o țară străină? Să n-ai inimă.
Îmi scriu povestea aici pentru cei care sunt curioși să-mi audă petrecania. Însă scriu și pentru cei care au așteptat ore în șir în aeroporturi și mai ales pentru cei care sunt încă peste graniță în zilele de sărbătoare. Vă știu, și mi se rupe sufletul, gândindu-mă că voi n-ați reușit să plecați spre casele voastre. Rezistați, români, că ăsta ne este neamul. Vă trimit dragostea mea de-acasă. N-am dreptul, căci știu că voi ați sta și o lună pe drumuri doar ca să ajungeți acasă. Știu. Rezistați, români, rezistați și Doamne ajută!

– Articol scris Cristiana Clucencu


Te-a prins stilul de scriere al Cristianei? Te invităm să citești și un alt articol scris de ea.

Pozele articolului sunt realizate de Cristiana.

Vrei să fii la zi cu activitatea noastră? Te invităm să ne urmărești și pe Facebook sau Instagram.