Oamenii nu știu să fie singuri. Nu că ar fi învățat vreodată. Totuși, nu ne naștem singuri. Nevoia de a fi alături de cineva se naște odată cu noi. Pe măsură ce înaintăm în vârstă, depindem din ce în ce mai puțin de ceilalți și, cu toate acestea, ajungem să depindem tot mai mult de ei. E natural. Oamenii se bazează pe oameni. Conectarea cu ceilalți este ceea ce ne menține în viață. Dar ce se întâmplă atunci când deconectarea nu mai are loc? Atunci când devenim captivii cercului social (real sau virtual) creat chiar de noi. omul să ia pauză

Ori când atașamentul nostru față de o persoană ne dictează stările de spirit, actele și faptele?

Sunt o raritate oamenii care se bucură de propria companie, care sunt capabili să rămână în liniște cu propria persoană, care au curajul să pătrundă în haosul propriei ființe și să facă ordine acolo. De cele mai multe ori, ignorarea este o alternativă simplu de pus în practică, iar conectarea cu ceilalți este cea care ne face să uităm de acest haos. Dezavantajul este că, în același timp, ne face să uităm și de noi.

Uitarea se produce lent și pe nesimțite. Într-o zi, ne trezim întrebându-ne: „Cine sunt eu?”, „De ce fac asta?”, „Cum am ajuns aici?”, fără să înțelegem ce se petrece în și cu viața noastră. Astfel de interogații existențiale ne surprind, ne lasă perplecși și frustrați când nu reușim să le identificăm sursa și, mai mult de atât, când eșuăm în a ne oferi răspunsuri concrete și imediate. Aceste frustrări sunt suficiente pentru a submina calitatea relațiilor noastre și pentru ca viața noastră socială să intre în declin. Iar noi ajungem singuri. Cel mai probabil, însă, vom fi singuri alături de ceilalți, incapabili să ne detașăm de ei. Relațiile noastre își pierd sensul pentru că noi am pierdut sensul propriei persoane.

Tocmai din această cauză, omul trebuie să învețe lecția solitudinii.

Solitudinea este o singurătate de care nu te mai temi, ci te bucuri. Omul are nevoie de o pauză de la oameni. Interacțiunea și solitudinea sunt menite să se desfășoare la fel de subtil precum o respirație. Inspiri cu nesaț viața oferită de cei din jurul tău, apoi o expiri și te eliberezi de ea. Astfel, elimini riscul de a-ți sufoca sinele.

O viață socială satisfăcătoare este posibilă numai atunci când omul își formează deprinderea de a rămâne singur, detașat de ceilalți și de opiniile lor. Înseamnă să devii conștient de cine ești tu în absența altora și să rămâi același în prezența lor. Dar câți dintre noi se simt capabili să rămână cine sunt în preajma altora, fără să își distorsioneze persoana? Sunt acei oameni împăcați cu sine. Sunt oamenii care se cunosc atât de bine, încât se înfățișează fără teamă înaintea celorlalți. Cei pentru care nu există termen de comparație la adresa propriei persoane, pentru că unicitatea nu suportă termeni de comparație. omul să ia pauză

Cum să devii conștient de unicitatea ta altfel decât petrecând timp cu propria persoană?

Rupi bucăți din viața ta și din tine pentru a le oferi altora. Le dai voie să te cunoască, vrei să te asculte, dar tu ai încetat de mult să o faci. Pierdem legătura cu noi înșine pentru a câștiga legături mai mult sau mai puțin superficiale cu cei din jurul nostru.
Chiar și în cazul legăturilor profunde, e nevoie de spațiu. Toxicitatea în relațiile interumane de durată constă în incapacitatea persoanelor de a-și acorda reciproc momente de solitudine, în care să ia distanță și, revenind, să întărească legătura, împărtășind această experiență.

Totodată, oamenii trebuie să se folosească de aceste momente pentru a pune în perspectivă viața socială în care sunt angrenați.

Învățăm să analizăm- să ne observăm pe noi și pe celălalt/ceilalți, să înțelegem dinamica relațiilor, să ne aflăm rolul pe care îl jucăm în ele, cântărind aspectele pozitive și neajunsurile, să decidem în ce direcție dorim să îndreptăm aceste relații.

Viața noastră socială se construiește, de fapt, în singurătate. Atunci când întâlnești un om, întâi te întâlnești cu tine. Majoritatea dintre noi rămânem blocați la această întâlnire, nereușind vreodată să trecem de ea, pentru că refuzăm să ne întâlnim cu noi în solitudine. Dar, ca să ajungi la solitudine, e necesar să cunoști singurătatea. Ea poate fi înspăimântatoare. De aceea, mulți alegem să ne întâlnim cu noi prin ceilalți. Iar atunci când intermediarii nu mai sunt de ajuns, crizele existențiale devin inevitabile. Și atunci nu avem de ales decât… să rămânem singuri.